Month: June 2015

 

Îngerul Morții

Variola este o boală care a însoțit umanitatea de când am ridicat prima oară ochii către stele. Știm că oamenii mureau de variolă din cele mai vechi timpuri și, nici ”zeii” precum Ramses al V-lea nu erau feriți.

Indienii o venerau pe Shitala Mata, zeița variolei ce călărea un măgar (există și în prezent temple active) chinezii îl venerau pe Chu’an Hsing Hua Chieh (de obicei reprezentat călare pe un cal), iar în religia Yoruba, preoții ar fi putut să stârnească epidemii de variolă invocând-o pe zeița Sopona, atât de temută încât era și Cea-al-cărei-nume-nu-trebuie-rostit.

Variola cuprinsese lumea vestică, eliberase teritoriul Americii de populația indigenă (scăzând numărul acestora de la câteva milioane la câteva sute de mii) și apărea regulat în viața europenilor.

Sifilisul, holera și tuberculoza le răpeau tinerețea sau le omorau copiii.

Variola îi omora în proporții atât de mari încât unii nu își botezau copiii până nu supraviețuiau bolii. Și dacă supraviețuiau trebuiau să trăiască cu cicatrici permanente. Acesta era un preț mic pentru Îngerul Morții pentru că uneori le lua victimelor vederea, lăsându-i să trăiască în întuneric.

Lady Mary și variolarea

Lady Mary Pierrepoint era o prezență de invidiat. Deși îi lipsea educația formală scrisese o carte de poezii la 14 ani. Era de viță nobilă, frumoasă, talentată și curtată. Când s-a căsătorit cu  Edward Wortley Montagu, un politician, mai mult pentru a-i face în ciudă tatălui ei decât din dragoste, Lady Mary nu știa că variola îi va lovi familia cu maximă cruzime și indiferență pentru visele ei.

La 1 Iulie 1713 Îngerul Morții l-a răpus pe William, fratele lui Mary, după o luptă aprigă cu forma agresivă a variolei.  Mary, zguduită de realitatea de care fusese protejată până atunci, incapabilă să treacă peste acest obstacol prin șarm și prezență de spirit, se scufundă într-o depresie adusă de o viață conjugală… săracă și de greutățile impuse de viata de mamă.

În 1715 epidemia ce-l răpusese pe William cu doi ani în urmă ajunsese, în sfârșit, la Mary. Variola confluentă o atacă pe Mary provocându-i febră, umflături pe gât și în gură și salivație continuă extrem de dureroasă la înghițire. Până și oglinzile au fost scoase din cameră pentru a nu-și vedea fața umflată, pleoapele închise și lipite cu puroi.

Când și-a revenit, după zile întregi de delir, sângerare și transpirații, Mary s-a privit în oglindă. Din femeia frumoasă ce putea seduce orice bărbat, se transformase într-o femeie cu piele plină de cratere, fără sprâncene, fără expresie…

Mary își cunoscuse astfel dușmanul cel mai de temut. De acum se va arunca într-o luptă inegală,o luptă între o femeie și un monstru al terorii. În ciuda oricărei așteptări Mary avea să dea variolei câteva lovituri puternice, primele dintr-un lung război în urma căruia Îngerul Morții s-a declarat învins.

Soțul ei, Edward, fusese numit ambasador în Turcia. Aici, Lady Mary a descoperit limba, cultura și tradițiile Turciei care au fascinat-o și au inspirat-o. Dar cea mai șocantă descoperire urma să se numească variolare, o tehnică pe care bătrânele Turciei – cele cu un pic de pregătire – o foloseau pentru a preveni infecția cu variolă. Acestea culegeau crustele rămase în urma erupțiilor ușoare de variolă (atât de ușoare încât uneori era confundată cu rujeola) și, după ce faceau o zgârietură pe mână le introduceau în rana deschisă. După câteva zile urma febra și după febră erupții minore – ce treceau ușor.

Lady Mary a testat noua descoperire pe propriul fiu și a fost mulțumită de rezultatul final: acesta a trecut cu bine prin infecție.

Înapoi în Londra anului 1721: Lady Mary isi inoculează și fiica în prezența medicilor de la Academia Regală Medicală și îi lasă pe aceștia să îi studieze reacția. Dr James Keith, care pierduse deja 2 fii în fața variolei, a rugat ca și cel mai mic fiu al său să fie inoculat.

Și astfel, Lady Mary a stârnit o revoluție aducând un obicei păgân în saloanele Londrei. Conexiunile ei cu lumea bună și acceptarea acestui obicei de către medici a făcut variolarea să fie ”la modă”.

Dar orice revoluție vine cu un preț și acest preț era entuziasmul nețărmurit al pionierilor. Și entuziasmul, în medicină, predispune la greșeli. Greșeala era lipsa unor reguli de carantină pentru cei care nu avuseseră încă variolă. Dacă un angajat, o bucătăreasă sau nu valet ce îl servea pe cel ce tocmai fusese inoculat nu făcuse variola până atunci, infecția era la fel de puternică și putea ucide la fel de repede. Și câteva cazuri apăruseră deja, amenințând să îngroape variolarea pentru totdeauna.

Dezbaterea a fost încinsă și apoi aprinsă de-a dreptul când Dumnezeu însuși a luat parte. Încurajat de colegii din Boston – unde era o epidemie de variolă și se încercase variolarea cu efecte… negative – Edmund Massey, rectorul bisericii Colne Engayne din Essex a fost printre primii care s-au declarat anti-variolare cu o predică numită ”Periculoasa și păcătoasa practică a inoculării”.  Edmund Massey a declarat boala fie test al credinței, fie pedeapsă pentru păcate, astfel încât orice interpunere în planul divin era pedepsită.

Intens exploatată de către partizani, predica a fost multiplicată în pamflete, citată în ziare și în general folosită pentru a pune variolarea pe același piedestal cu sinuciderea și duelarea numind-o ”lașă, ateistă și imorală.”

Cu timpul însă, variolarea avea să câștige teren având sprijinul majorității medicilor ce simțiseră potențialul unui profit și au înconjurat procedura simplă, efectuată de bătrâne cu mâini tremurânde în Turcia, cu fast și ceremonii ce includeau clisme, sângerări și vomitături.

Până aproape de finalul secolului, variolarea devenise o practică medicală banală, aprobată chiar și de bunul Dumnezeu. De-a lungul acestor ani variolarea  a întâlnit un tănăr căruia i-a lăsat amintiri urâte. Cum fiecare reacționează diferit la boală, febra, erupțiile și puroiul întâlnite în acele zile l-au urmărit pe băiat mare parte a vieții lui și i-au cauzat, probabil, atacuri de panică.

Numele acelui copil era Edward Jenner.

Vaccinarea și primii anti-vacciniști 

Lăptăresele din Gloucestershire afirmau de decenii bune că variola poate fi prevenită, cel putin în cazul lor, pentru că fuseseră deja infectate cu variolă taurină. De alfel, chiar un medic  raportase acest lucru într-o lucrare numită ”Variola vacilor și abilitatea acesteia de a proteja împotriva variolei”. Nu a insistat cu cercetările însă, fiind el însuși un variolator ce câștiga un ban cinstit în urma practicii.

Edward Jenner, un medic din Gloucester, auzise și el de câteva ori, de-a lungul carierei, această idee. Asemeni însă multor colegi nu i-a dat mare atenție, dar într-o zi, împins de curiozitate, a găsit un caz de infecție cu variolă bovină și a demarat un experiment.

În 14 Mai 1796, un eveniment istoric s-a întâmplat în casa din Berkeley a lui Edward Jenner. Sarah Nelmes, fiica unui latifundiar local, face variolă taurină după ce o mulge pe văcuța Blossom (Floare). Din ulcerele generate de aceată infecție Jenner a colectat puroi și l-a injectat într-o zgârietură făcută pe mâna lui James Phipps, băiatul de 8 ani al grădinarului.  După ce infecția cu variolă taurină a trecut, la 1 Iulie 1796, Jenner i-a făcut variolarea standard. A aștepat apoi 18 zile pentru o reacție, pentru reacția standard a variolării. James Phipps însă era imun. 

Edward Jenner a fost încântat și a încercat să publice imediat descoperirea. I s-a cerut să repete experimentul pe încă 20-30 de persoane, lucru care, deși perfect rezonabil din punct de vedere științific, i s-a părut lui Jenner o metodă de a-l amâna astfel încât alții să aibă timp să îi fure invenția. Totuși a repetat experimentul pe încă 12 persoane și apoi a publicat o broșură de 75 de pagini (tipărită privat, nu în cadrul unui jurnal științific). Broșura este importantă  din punct de vedere științific, dar suferă de multiple erori de procedură și de o serie de presupuneri greșite. Aceste erori urmau să-l hăituiască pe Jenner de-a lungul vieții în susținerea vaccinării. Una din principalele probleme: ideea că vaccinarea va proteja subiectul pentru tot restul vieții.

Desigur, lumea medicală a explodat cu critici, dar și cu interes. William Woodville a fost primul critic care a testat rapid noua teorie cu 310 cazuri după 6 luni și 2500 după un an . În urma rezultatelor reușite, Woodville a devenit un susținător al vaccinării și datorită lui practica a fost promovată și în alte țări.

Primul anti-vaccinist ”oficial” a fost Jan Ingenhousz, un variolator care se temea probabil că i se va lua ”pâinea de la gură”. A găsit rapid un fermier care avusese variola taurină și apoi reacționase atât de puternic la variolare încât și-a omorât tatăl în urma infecției. Jenner și Ingenhousz au corespondat încercând să clarifice situația, dar problema a fost rezolvată prin decesul lui Jan Ingenhousz, în 1799.

O altă luptă a lui Jenner a fost cu George Pearson, care, deși convins de utilitatea vaccinării, a încercat să își aroge credite complete, excluzându-l pe Jenner.

De asemenea, Benjamin Moseley, ”Dr R. Squirrel” și William Rowley au început să inventeze diverse probleme asociate cu variola taurină despre care spuneau că ar cauza scrofula (o inflamație cauzată de fapt de tuberculoză). Moseley a schimbat numele folosit de Jenner pentru variola taurină, variola vaccinae în ”lues bovilla” adică sifilisul vacii, asociere care încerca să profite de teama inspirată de sifilis. William Rowley ilustrează problema cu ”cazuri” povestind cum un băiat din Peckham a început să alerge în patru labe după vaccinare, mugind ca o vacă. Se mai fac referiri la: un tânăr căruia îi crescuseră coarne și la o fată care făcuse ceva diagnosticat drept ”râie bovină”. Surprinzător, oamenii chiar credeau asemenea absurdități, în asemenea măsură încât sătenii din Hadleigh au aruncat cu pietre și i-au fugărit pe cei care vroiau să îi vaccineze. Ironizarea acestei atitudini a fost cuprinsă în imaginea celebră a caricaturistului Gilray avându-l în prim plan pe George Pearson vaccinând cu ajutorul lui Woodville, băiatul cu galeata, în timp ce în jurul lor oamenii se transformă în vaci în diverse feluri.

În câțiva ani vaccinarea se împrăștiase deja în toată lumea. Până în 1805, ajunsese chiar și în China, Filipine și America de Sud. Proaspăt alesul președinte al Statelor Unite, Thomas Jefferson a fost încântat de descoperire și și-a vaccinat familia și sclavii distribuind limfa necesară și informațiile prețioase printre vecini, inclusiv printre câțiva reprezentanți ai națiunii amerindiene. Cu sprijinul său, vaccinarea a cuprins New England și statele sudice, excepție făcând Societatea Anti-Vaccinare din Boston, fondată în 1798.

Desigur Jenner și-a vaccinat  familia, dar nu i-a putut proteja de tuberculoză. Când Jenner a angajat un profesor privat pentru fiul său, un tânăr pe nume John Worgan, acesta a adus fatala boală cu el. Tuberculoza l-a omorât pe Worgan în 1808 și l-a infectat pe fiul lui Jenner, ce avea să se stingă doi ani mai târziu.  Fără îndoiala că aceste tragedii familiale nu contează pentru mișcarea antivaccin – care nici în trecut și nici în prezent nu pare deranjată de a spune falsități enorme pentru a promova o idee greșită. Mistificarea istoriei este acum facilă pentru că puțini sunt cei care se deranjează să cerceteze biografiile celor pe care îi calomniază, deși acestea sunt foarte usor disponibile.

”Viața lui Edward Jenner”, scrisă de John Baron, bun prieten al acestuia, este disponibilă pentru lectură, aici. Puteți afla astfel cum NU a descoperit Jenner vaccinul anti-rubeolic și cum băiatul său a fost perfect sănătos până la întâlnirea cu tuberculoza.

Obligativitatea și protestele

În majoritatea țărilor unde au ajuns vaccinatorii  populația acceptă vaccinarea fără mari probleme. În unele țări, pentru intrarea în școală se cerea dovadă a vaccinării și singurele proteste se rezolvau pașnic. Din păcate însă, în Anglia și Țara Galilor politicienii au fost mai duri în abordare. O serie de Acte ale Vaccinării apărute între 1840 și 1871  și stârnite ca și reacție irațională la epidemiile de variolă din 1837-1839 au produs reacții ”adverse” în conștiința publică britanică, în special pentru că cerea părinților să meargă la un vaccinator la maxim 3 luni după naștere. Cei care refuzau urmau să fie amendați cu 20 de șilingi, bani ce ar fi folosiți pentru ajutorarea săracilor.

În 1858, 1867 și 1871 alte acte legislative au strâns lațul în jurul libertății individuale, legea permițând vaccinatorilor să culeagă limfă de la orice copil vaccinat (cu o altă amedă de 20 de șilingi pentru cei ce refuzau), precum și o serie de ”Gardieni” al căror rol era căutarea și acuzarea celor care nu vaccinaseră. Datorită acestor legi draconice și aplicării lor foarte stricte, inclusiv amendării consecutive și închiderii celor care refuzau să-și vaccineze copiii,  vaccinarea ajunge o idee care divizează societatea, mulți părinți refuzând să declare nașterea copiiilor pentru a nu-i vaccina.

Organizații ale părinților ce nu vroiau să-și vaccineze copiii stârneau demonstrații publice cu oratori talentați, promovau cazuri de copii răniți de vaccinuri (cât de reale erau, rămâne un mister). În unele cazuri făceau chiar studii statistice în care demonstrau că oameni care fuseseră vaccinați muriseră ulterior din cauza variolei. Jenner și susținătorii săi refuzau astfel de idei – mai mult din încăpătânare decât pe baza unor dovezi – neacceptând că efectul vaccinării dispărea în timp.

La fel ca și azi anti-vacciniștii nu se dădeau în lături din a frauda date atunci când doreau să susțină o idee. Un caz celebru de fraudă este ”studiul” medicului Leander Joseph Keller,  ce a urmărit datele a 2600 de cazuri de variolă (și 470 de decese) și a comparat datele cu o populație de aproximativ 50.000 de persoane. El a raportat că cei vaccinați aveau mortalitate mai mare decât cei nevaccinați. Când datele au fost re-examinate de catre Dr Korosi, acesta a descoperit că, de fapt, Keller își inventase datele și decesele de variolă erau mult mai puțin frecvente printre cei vaccinați. Acest fapt nu a oprit însă mișcarea anti-vaccinare să citeze datele falsificate ale lui Keller chiar și la sute de ani după ce au fost demonstrate false.

Nici susținătorii vaccinării nu învățau din aceste greșeli, susținând în continuare că nu este nevoie de rapel și refuzând să accepte dovezile care arătau că cei vaccinați mureau uneori în urma unei epidemii de variolă, efectul protectiv dispărând.

Până în 1870, majoritatea țărilor vedeau încă epidemii de variolă (spre bucuria anti-vacciniștiilor ce încercau să arate că vaccinarea nu funcționează), însă epidemiile nu mai aveau puterea criminală de dinaintea vaccinării.

Organizatiile antivaccin își atacau oponenții și reputația acestora dar reușeau, într-o oarecare masură, să scape ne-examinați. Huber Boens spunea că ”întreaga construcție a vaccinării este bazată pe niște aserțiuni făcute fără creier”, dar el promova tratarea variolei folosind lipitori în zona anală precum și producerea unor diaree fulminante (probabil reaplicând apoi lipitorile în caz că fuseseră deranjate de diaree).  De asemenea, recomanda propria ”soluție” pentru variolă, o combinație de suc de lămâie și acid sulfuric. Cauzele variolei conform lui Boens erau ”conflictele morale” precum frica sau mânia și în nici un caz o boală minoră precum variola nu merita riscurile vaccinării. Dacă partea cu conflicte vi se pare cunoscută… citiți mai multe despre Noua Medicină Germană. Brusc nu mai e așa de nouă.

Nume celebre convinse de lobby-ul antivaccin îi includ pe scriitorul George Bernard Shaw, pe naturalistul Alfred Russel Wallace precum și pe o serie nouă de predicatori ce spuneau, din nou, că variolarea, vaccinarea și anestezia sunt instrumentele pierzaniei.

Celebre au rămas în istorie opoziția din orașele Leicester, Manchester precum și chiar în orașul lui Jenner, Gloucester. Refuzul unui orășean de a-și lăsa copilul vaccinat era primită cu urale de către public și la întoarcerea de la închisoare era tratat ca un erou. În multe cazuri poliția refuza să aplice legea împotriva populației limitând eficacitatea legilor.  În Leicester, în 1885, 4000 de părinți așteptau să fie condamnați pentru non-complianță și doar 3% dintre copii erau vaccinați.

Cum a fost evitat dezastrul și cum a continuat mișcarea antivaccin să promoveze idei fără bază științifică? Care este literatura ”clasică” într-un domeniu ale cărui ecouri mai răsună și astăzi?

Vom afla totul în episodul următor.

Dacă nu ați făcut-o deja, citiți seria de articole despre vaccinuri publicată anterior. 

Surse: dacă nu este oferită o legătură specifică în cadrul articolului, sursele pentru majoritatea afirmațiilor legate de istoria vaccinării sau mișcarea anti-vaccin este cartea aceasta pe care o recomand tuturor indiferent de ce parte a discuției despre vaccinuri vă aflați.