O amintire de dinaintea vaccinării

Mi s-a propus să scriu un articol care să se numească ”Amintire despre vaccinare”.

Dar pentru mine și pentru generatia mea, vaccinarea nu este o amintire. E mai degrabă ceva despre care aflăm că s-a întâmplat doar dacă ne vedem fișa medicală. Altfel, trecem prin viata vaccinati, fără infecțiile prevenibile prin vaccin și în cazul unora de vârsta mea le refuzăm copiiilor noștri aceeași protecție.

Era însă o vreme când amintirile vagi despre vaccinare nu erau posibile. Când părinții se panicau tocmai pentru că nu exista un vaccin pentru boli de care se temeau. Când părinții chiar se temeau de boli și știau foarte bine ce înseamnă, nu erau speriați doar de febră și plâns.

Din acest timp avem mărturii și vreau să vă ofer câteva imagini și cuvinte din acele decenii de suferință și disperare dinainte de vaccinare:

Edna Hidson
Edna Hidson, imagine din arhiva personală

Edna Hindson a contractat poliomielită în Lake City, Florida, în 1946 când avea 6 ani jumătate.

”La Warm Springs [o bază de tratament pentru bolnavii de poliomielită fondată de Franklin Delano Roosevelt] primele nopți au fost un coșmar pentru că nu aveau loc în segmentul dedicat copiiilor. M-au pus cu adolescenții și ei râdeau de mine pentru că plângeam. Plângeam pentru că fusesem despărțită de mama…

Nu aveam jucăriii la Warm Springs. Te jucai cu ce îți aduceau părinții. Nu era vreun echipament pe teren unde să te cațări sau să te legeni. Aveau bare pe care sa mergi dupa ce primeai cârjele. Tatăl meu nu a permis să stau în pat mereu, ca ceilalți copii. A primit recomandare de la medic să fiu pusă într-un scaun cu rotile ca să mă pot plimba prin tot campusul.

Cei de la Warm Springs erau prea ocupați să se ocupe de mine. Unii membrii ai familiei mele mi-au adus portocale. După ce au plecat, m-am simțit așa frustrată că le-am luat și le-am aruncat de pereți. Pereții erau albi, dar nimeni nu mi-a observat comportamentul distructiv.

Am primit foarte puțin tratament. Nu prea aveau ce face. Eram practic doar găzduită acolo. Era mereu ”când îți primești cârjele”. A trebuit să aștept și să aștept. Mă duceam la magazin să mă uit la ele, sunt sigură că s-au săturat să mă vadă întrebând de ele pentru că vroiam să merg acasă. Nu știau ce să facă cu noi. Eram atât de mulți și pe vremea aceea cei din instituții și spitale nu aveau tratamente zilnice disponibile.”

Sursă: Julie Silver, Daniel J. Wilson – Polio Voices, An Oral History from the American Polio Epidemics and Worldwide Eradication Efforts. Pag. 47